marți, 26 august 2008

4810m Mont Blanc - un vis realizat

impulsionat de realizarile celorlalti colegi de club si manat de dorinta de a-mi demonstra mie insumi ca sunt in stare, prin vara anului 2007 am hotarat ca trebuie sa urc si eu Mont Blancu`. habar n-aveam cu ce se mananca, cu cine o sa merg, cati bani sunt necesari si toate cele; stiam in schimb ca o sa reusesc. dupa ce am facut publica ideea mea au si inceput sa se adune si oamenii. Andreea prima, apoi Marius cu Madi si, pe final, Ana. Toti vulturi albastri cu sigla CARPATIA pe piept.
ultimele pregatiri, ultimele sfaturi primite de la cei care mai fusesera pe varf si iata ca pe 16 august 2008 ne prezentam pe aeroport la Otopeni gata de plecare. facem o poza inainte de plecare, ne urcam in avion, imi dau seama ca eu nu am mai mers pana atunci cu mai mult de 150 km/h, fac o cruce si decoleaza. facem o tura pe deasupra Bucurestiului timp in care belesc ochii pe geam precum copii comunisti la desenele animate cu Mihaela si dupa 10 minute capitanu` se scuza ca nu poate ridica trenu de aterizare si ne intoarcem inapoi pe aeroport sa vina inginerii sa rezolve problema. bineinteles ca inginerii sambata sunt si ei cu familia in parc asa ca ne dam jos din avion, ne mai tin vreo 2 ore prin aeroport dupa care ne urca intr-un autobuz si ne cazeaza la hotel Angelo, langa aeroport, ramanand ca o sa plecam a doua zi dimineata la ora 5. faina treaba zic eu in gandul meu. am inceput bine, cu dreptul chiar. ma stradui sa vad partea buna a lucrurilor: nu mai statusem niciodata la un hotel de 4 stele pana atunci, bashca si cu doua fete in camera.
dimineata ne trezim cu totii la ora 5, chiori de somn in hol, vad autobuzul care ne adusese de la aeroport parcat in fata hotelului, ies furtunos pe usa dar cand sa ma urc in el, soferul da din umeri si imi spune: pai nu stii? ce sa stiu? nu mai plecati la 5, poate la 15. inca o veste buna!!! ma intorc in hotel, ma uit in buletin, vad unde m-am nascut si mi se face foame. baiatul de la receptie imi confirma ca plecarea e doar la ora 15 dar imi da si vestea buna ca micul dejun poate fi servit incepand de la ora aia. imediat convoc echipa nationala de bufet suedez a Romaniei si toti cinci tabaram peste bucatele alora. am mancat ca la pomana de nu mai aveam de a pleca de acolo.
a urmat o siesta de vreo cinci ore cu sforaituri in camera de hotel si pe la 11 am coborat din nou in hol. lumea din ce in ce mai agitata, nerabdatoare, iritata chiar. am depasit momentu si am pus-o de un wist pentru trecerea timpului. nu as fi amintit si de jocul de carti daca nu s-ar fi intamplat un lucru inedit: la un moment dat ne trezim inconjurati de vreo 5-6 chinezoi curiosi nevoie mare. se uitau in cartile fiecaruia, unu imi ia tabelul din mana si discuta cu altu, toti in sufletu nostru. m-am simtit cotropit de galbejiti.
in fine, ajungem din nou la aeroport, mai facem o poze de plecare, ne urcam in alt avion, ca ala de ieri era tras pe dreapta, facem o cruce mare si plecam, bineinteles cu ceva intarziere. stranie mi s-a parut modalitatea de solutionare a problemei cu avionu de catre cei de la compania EasyJet: in avionu de duminica 17.08.08 ne-au imbarcat pe noi, iar pe cei care aveau bilete la avionul respectiv i-au dus in locul nostru la hotel. niste ciudati!

plecarea (aia pe bune)

de cand am ajuns la Milano treaba a intrat in normal, doar cu o zi intarziere, asa ca o sa o iau pe zile, sa-mi fie mai usor:

17.08.08 duminica
ajungem in Milano-Malpensa pe la 18 cred, luam autobuzul catre gara centrala unde ajungem peste vreo 50 de minute. de mentionat ca autobuzul respectiv se ia de la terminalul 1 al aeroportului dintr-o parcare aflata undeva pe la etaj.
in gara centrala din Milano ne luam bilete la trenul de Aosta, bem o bere, mancam un sandvis si la drum. trenul trancane ca la noi, doar confortul scaunelor e putin sporit.
schimbam la Chivaso si pe la 00:30 ajungem in Aosta. nasol, nici un autobuz, totul inchis, sunam un taxi la un numar gasit in gara, ala nu prea se intelege cu noi, intrebam pana la urma un taximetrist care trecea prin zona, unde putem gasi un capming. ne arata o strada la deal si ne spune: pe aici cam un kilometru. punem rucsacii in spate, aia mici in fata si o luam la pas. dupa vreo 3-400 de metri gasim un paznic care isi face cruce cand aude ce cautam: nu exista domn`le camping in zona asta. mergeti la Sarre, acolo e camping.
de Sarre stiam si noi de la Gabi numa ca pana acolo erau vreo 7 km. nu prea convenabil cu monstrii in spate.
hotaram sa ne intoarcem in gara si sa mai sunam o data la taxi. de data asta reusim sa ne intelegem cu aia si cu doua taxiuri ajungem in campingul din Sarre. ocolim cu bagare de seama receptia care oricum era inchisa, punem corturile si ceasurile sa sune la 7 si ne bagam la somn.

18.08.08 luni
la 7 eram in picioare cu gand sa prindem autobuzul de 8:05. binenteles ca l-am ratat. urmatorul era la 10 asa ca ne-am intins oasele sprijiniti de rucsaci in statia de autobuz pana a venit autobuzul de Courmayeur. intre timp am jumulit un mar pozitionat in curtea unuia, dar prea la sosea.
in Courmayeur am gasit deja in autogara un autobuz pe care scria Chamonix, am burdusit rucsacii la bagaje si ne-am apucat de facut poze parca eram chinezi. cand sa plece autobuzul ne dam seama ca nu putem lua bilete de la sofer, doar din autogara. fetele zambesc la soferul care pune botu si ne asteapta pana vine Andreea cu biletele. pe drum cascam iar ochii mari la frumuseti, trecem tunelul dintre Italia si Franta lung de 11,6 km si iesim direct in Chamonix.
aveam doua probleme mari de rezolvat pana sa ne apucam de urcat: sa gasim un loc unde sa lasam rucsacii mici cu lucruri nefolositoare pe munte si sa mai cumparam butelii pt primusuri, piolet pt Marius si izopren pt Ana.
in gara n-am putut lasa rucsaceii pentru ca nu aveau acest serviciu. din motive de securitate spuneau ei. cred ca le era frica de vreo bomba, asa ca am mers la centrul de informare turistica de unde ne-au dirijat la Hotel El Passo unde pt 5 eur/zi am lasat toti cei cinci rucsaci.
bucurosi ca am scapat de o problema am plecat in cautarea unui magazin pentru celelalte cumparaturi, insa ca pe vremea lu` nea Nicu, la Chamonix intre 12:30 si 14:30 toate magazinele sunt inchise. am repetat faza cu uitatu` in buletin si ne-am asezat la o terasa cu vedere chiar spre varful pe care vroiam sa-l cucerim. mi-am adus aminte de vorbele lui Gabi care spunea ca dupa ce a coborat de pe varf a sarbatorit cu un pranz si o bere de 7 euro pe o terasa cu vedere la munte si am zis ca n-are nimic daca sarbatorim inainte, macar sa fiu sigur ca am baut bere cu 7 euro. daca nu ma mai intorceam?
la 14:30 eram la curu` aluia de deschidea magazinu, am cumparat ce ne trebuia, am mai luat si cate un bidon de apa de fiecare de la supermarket si apoi am cautat vreun sfert de ora statia de autobuz catre Les Houches. n-am reusit sa ne dam seama de unde se iau bilete asa ca am mers pe blat pana in Les Houches, statia Teleferique de Bellevue unde am coborat, am suflat usurati ca nu ne-a prins nashu si am luat cabina pana la Bellevue (1785 m). de acolo Tramway du Mont Blanc ne-a dus pana la 2362 m la statia terminus Nid d`Aigle.
ora 17:10 dupa ce am mai luat o gura de apa, ne-am incurajat reciproc si am plecat. tinta de ziua respectiva era refugiul Tete Rousse (3167 m). la inceput cu capul sus privind inspre refugiul Gouter unde aveam sa ajungem a doua zi, si din ce in ce mai aplecati din cauza rucsacilor, dupa 2 ore si 45 de minute cronometrate la secunda, ajungem in refugiu.
urcusul destul de serpuit si diferenta mica de altitudine, plus faptul ca eram in prima zi si nici unul dintre noi nu mai trecuse, pe picioare, de bariera celor 3000 m alititudine, ne facea sa fim in continuare voiosi si pusi pe glume.
dupa ce am identificat locul de campare aflat undeva deasupra refugiului, printre niste pietroaie, montam corturile si ne retragem in refugiu pentru a ne pregati ceva de mancare la primus. saru`mana lu` Andreea ca a insitat sa luam si cuiele normale de la cort si numai cele de zapada cum vroiam eu, ca altfel ne-ar fi fost mult mai greu sa montam cortul printre pietre.
dupa o supa si un piure ne-am bagat la somn pe la 22. noaptea vantu si-a facut de cap trezindu-ma de vreo doua ori insa nimic special. mai multa bataie de cap mi-a dat butelia de la primus care a dormit cu mine in sac sa nu-i fie frig si dimineata sa nu mai vrea sa faca servici. de cate ori ma intorceam in sac trebuia sa ii schimb si ei pozitia sa nu-mi intre prin coaste.

cortul meu la 3167m

19.08.08 marti
nu mai stiu cat era ceasu cand ne-am trezit. Programul pe ziua respectiva ar fi trebuit sa fie unul usor – urcare pana la refugiul Gouter (3800 m). si aveam toata ziua la dispozitie. Cu toate astea eu vroiam sa plecat cat de dimineata se putea pentru ca dupa amiaza se anunta nasoleala vremii.
Dimineata a inceput cu “blagoslovelile” lui Marius care era suparat ca mai ramasese piure in oala si nu il curatase nimeni. Ce-i drept cam inghetase peste noapte si a trebuit sa faca focu la primus sa-l poata curata.
Pana sa termine toata lumea de strans gasesc un roman intr-un cort, care urcase deja pe varf si care s-a aratat disponibil sa-mi mai zica una alta. Aflu de la el pe viu, aratat cu degetu, traseul pana la Gouter, ii multumesc de informatii si dupa ce bagam ceva la matz, pornim.
Ca oile ne luam dupa ceilalti si ne punem coltarii, trecem vestitul Grand Couloir dupa care ne apucam de inaintat catre Gouter. Ne dam seama ca coltarii mai mult ne incurca asa ca scapam de ei, in rucsac. Pe poteca o gramada de lume, majoritatea coborau, toti cu coltari si legati in coarda. In plus mai erau unii si cu bete printre toate pietroaiele alea. Nu am reusit sa-i inteleg atunci.
Cred ca am facut vreo 3 ore pana sus, ultima bucata fiind tare faina dupa mine. Un fel de Struga Dracului lunga de vreo doua ori cat cea din Fagaras, cu doua raduri de cabluri.
Tot traseul pana la Gouter e marcat de faptul ca tot timpul se vede aproape refugiul unde trebuie sa ajungi doar ca ti se pare ca nu se mai termina.
De dimineata de cand ne-am trezit Andreea a inceput sa se plnga ca i-a fost frig peste noapte iar cand am ajuns la Gouter, dupa ce ne-am odihnit un pic, a negociat cu cabanieru si a facut rost de locuri in pat pentru noaptea respectiva. Ideea s-a dovedit a fi una excelenta, nu la mult timp dupa ce am ajuns , refugiul a fost invaluit in ceata iar seara s-a pus pe furtuna. De aia cu tunete si fulgere si bineinteles zapada. Pe romaneste, nu-ti venea nici cainele sa-l scoti afara din casa. Am frecat menta prin refugiu pana seara pe la 21, ora stingerii, timp in care am inspectat si wc-u refugiului. Rar o sa intanlesti in vreo cabana de la noi asa buda. 4 cabine, fiecare cu hartia ei, plus pisoare. O singura problema: fiind suspendat desupra prapastiei, vantul care batea foarte tare facea ca lichidele care in mod normal trebuiau sa o ia in jos, sa se intoarca de unde au venit. Pentru baieti existau pisoarele, insa pentru fete si pentru cei stricati la burta n-a fost o placere.
Apoi, cu toate ca vremea era aceeasi, ne-am propus sa ne trezim la 2 dimineata sa vedem daca se pleaca si ne-am culcat.

cina la refugiul Gouter

20.08.08 miercuri
Pe la unu jumate era deja forfota in refugiu. Ne trezim si noi, incercam sa ne uitam pe geam insa nu se vedea nimic in afara de o pojghita de gheata pe dinafara. Mai ma intorc de cateva ori in pat si pana la urma ma hotarasc sa cobor sa vad ce se intampla. In sala de mese agitatie mare, oameni care mancau, alti isi pregateau echipamentul iar altii ca si mine priveau nedumeriti. Scot capu pe usa afara si ma izbeste o pala de vant cu tot cu ninsoare. Nu se vedea la doi metri. Multumit ca nu trebuia sa plec atunci dau sa ma intorc in pat si pe drum il vad pe cabanier care discuta cu unu despre vreme si despre ora plecarii. Aud ceva de ora 7 si, ca sa fiu sigur, ma bag si eu in seama si aflu ca doar pe la 7 dimineata o sa se mai calmeze furtuna. Tin cont de sfatul cabanierului care imi urase noapte buna si ma intorc in pat langa ceilalti care n-au avut nimic de comentat ca nu trebuie sa plecam atunci si s-au intors pe partea cealalta.
La 7 iar agitatie. Pojghita de pe geam se lasase pana pe la jumate iar afara se vedea minunatia: o mare de nori pe la 3000 m iar sus senin de august.
Am sarit din paturi, am uitat si de mancare, doar un ceai de dezmortire. Echipamentul era deja pregatit cu o seara inainte, doar am pus rucsacul in spate si, cum nu ne puteam dezminti leneveala, am reusit sa plecam din refugiu doar la 8:45. eu cu Andreea intr-o bucata de coarda iar Ana, Madi si Marius in cealalta.
Bucuria plecarii s-a taiat brusc dupa ce am trecut de tabara de corturi afla la vreo 5 minute fata de refugiu. Un vant puternic batea fix din directia pe care mergeam noi. Atunci m-am injurat ca am lasat cagula acasa considerand-o inutila. Erau momente in care, din cauza vantului, trebuia sa ne oprim si sa ne intoarcem cu spatele. Inaintarea a fost anevoioasa pe prima parte, cea cu ghetarul. Din cauza vantului urmele facute de cei din fata se stergeau pana ajungeam noi si astfel trebuia sa facem noi altele. Zapada nou ninsa nu era foarte mare, insa destula sa ne ingreuneze treaba.
Pe la jumatea urcarii catre Dome du Gouter, Madi a cedat. N-a mai lasat-o organismul. O scurta sedinta si Ana hotaraste sa coboare inapoi la refugiu cu ea iar Marius sa continue cu noi.
Pe masura ce ajungem tot mai sus vantul incepe sa ne lase in pace iar dupa varful Dome du Gouter, in zare ,isi face aparitia TINTA. Se vede clar refugiul Vallot si apoi creasta Bosses care se termina fix in varful Mont Blanc. Din pacate ne dam seama ca nu suntem decat cel mult la jumatea traseului. Bagam cateva poze si plecam in continuare. Traseul coboara pana intro sa pe care nu stiu cum o cheama si apoi incepe sa urce serpuit catre refugiul Vallot. De la inceputul urcarii zapada afanata dispare iar coltarii si zapada intarita fac ca inaintarea sa ne fie mai usoara. Mai usoara pentru mine si Andreaa, Marius incepand sa se simta obosit, motiv pentru care il lasam in fata, sa mergem toti in ritmul lui.
La Vallot facem o pauza, mancam cate un sandvis si o ciocolata dar nu zabovim prea mult ca ne ia frigul. Refugiul, nou construit, e destul de bine izolat, in caz de nevoie putandu-se dormi linistit inauntru. Ce sa mai zic ca are si buda in interior. Doua chiar.
Pun un autocolat cu CARPATIA pe un perete sa se vada ca am fost pe acolo si plecam.
Prima bucata a crestei scoate sufletul din noi. Marius in fata se descurca din ce in ce mai greu. Nu ii e rau, nu ameteste doar ca nu mai poate sa innainteze. Continuam asa pana la vreo 2/3 din creasta unde Marius cedeaza. Pur si simplu nu mai poate si hotaraste sa se intoarca.
Si asa raman doar eu cu Andreea pe care o apucase somnu, probabil de la altitudine zic eu.
Trec in fata, ne gasim ritmul si ajungem la ultima bucata. Creasta lata cat poteca de 2 pasi unu langa altu, in stanga haul, in dreapta o panta ceva mai domoala si inca o poteca mai sigura. Entuzismul din mine da pe dinafara, vantul nu mai bate si aleg poteca de pe muchia crestei, ma uit in stanga, ma uit in dreapta si imi dau seama ca mi-a fost mult mai frica pe creasta Morarului decat acolo. Ce prost! Imi dau seama ca daca aluneca vreunul dintre noi in partea stanga, n-o sa ne fie usor dar uit repede aspectul asta pentru ca ajungem pe varf. Iti dai seama ca esti pe varf dupa faptul ca nu mai ai unde urca mai mult. Nu exista marcaj, salp, tabla sau altceva care sa te lamureasca.
Din urma noastra vin 6 englezi pe care-i asteptam ca pe painea calda. Avea cine sa ne faca poze.

greu la deal cu boii mici

Ora 15:20. Ne punem tricourile cu Carpatia, facem pozele de rigoare si apoi gasim in rucsac tricourile albe, facute special pentru varf. Fiind 5 le impartisem astfel: CAR – PA – TI – A – 2008. din pacate pe varf am ajuns doar PA – 2008. am facut poze si cu tricourile albe, am pus rucsacu in spate, Andreea a trecut in fata si am luat-o la vale. Cele 6 ore care erau in mod normal necesare pentru traseul dus-intors trecusera demult, dar noi aveam toata ziua la dispozitie.

4810 m!!!


Coborarea a fost marcata de o lalaiala ca la carte, zeci de poze, intoarceri de priviri catre varf, salutari cu cei care inca urcau. M-a tentat chiar sa ma dau pe cur la vale dar recunosc ca n-am avut curaj. Am motivat in sinea mea ca m-ar impiedica hamul sau coltarii sau ca poate pe langa poteca ar fi crevase ascunse sub zapada. Adevarul e ca n-am avut curaj.
Dupa vreo inca 2 ore adica pe la 17:30 am ajuns inapoi la Gouter. In total 9 ore dus-intors.
Chiar la intrarea in refugiu gasim doi romani din Tg Mures care urcasera si ei de la Tete Rousse in ziua respectiva. Stam un pic la povesti cu ei, ne laudam cu ce am facut si apoi intram in refugiu unde ne intanlim cu Ana, Marius si Madi. Urmeaza felicitarile, bem cate o Cola la care o visasem de pe drum si dupa ce toata forfota cauzata de servirea mesei de seara trece, ne gasim si noi loc la o masa.
Dupa ce ne revenim un pic ne dam seama ca suntem prea rupti pentru a mai putea cobori tot atunci macar pana la Tete Rousee si hotaram sa mai petrecem o noapte acolo. Bineinteles ca nu mai erau locuri in paturi, in cort nu vroiam sa dorm singur, asa ca am acceptat ideeea celorlalti de a dormi sub mese. Problema era ca si sub masa se platea, ba mai mult am dat mai multi bani decat atunci cand am dormit in pat; dar vorba lui Vasi: nu ne-am uitat la bani J. Si daca e bal, bal sa fie. satui fiind de supe si piure la plic, am comandat si o cina constand in orez cu niste bucati de carne, nu stiu din ce animal.
Pana sa ajungem noi inapoi la refugiu, Ana déjà luase hotararea sa mai incerce o data sa ajunga pe varf in noaptea urmatoare, impreuna cu ceilalti doi romani.
O incarcam pe Ana cu sfaturi, ne gasim un loc sub o masa toti cinci si ne bagam la somn.

aici nu prea am ce comenta



la revedere

apus la Gouter

21.08.08 joi
Ar fi fost foarte util sa dormi cu casca pe cap sub masa. Cum s-a aprins lumina in refugiu pe 2:00 au iesit toti din camere si s-au asezat la mese. N-a contat pt ei ca noi eram sub masa si dormeam. Daca nu erai atent riscai sa fii calcat pe cap.
Am reusit pana la urma sa ne salvam si dupa ce am mai cocolosit-o un pic pe Ana cu sfaturi si incurajari, ne-am retras intr-o camera care se eliberase si am dormit fericiti pana pe la 8 cand am fost dati afara de unii care venisera sa se cazeze. Cum or fi ajuns asa devreme la refugiu nu stiu. Probabil au plecat cu noaptea-n cap de la Tete Rousse.
Am facut un cei la primus si ne-am pus pe asteptat. Nu vroiam sa plecam fara Ana. Pe la 9:00 Andreea a sunat-o si a reusit sa inteleaga ca acum coboara.
In jur de 10:00, toata numai un zambet, apare si Ana. Reusise. Singura. Ceilalti doi romani se oprisera pe drum pentru ca li se facuse rau.
O pupam, o lasam sa-si traga sufletul si pe la pranz plecam la vale. Vroiam sa ajungem la Chamonix, sa ne cazam undeva si apoi sa bem o bere.
La 16:50, la fix cat sa pierdem tramvaiul, ajungem la Nid d`Aigle. Trecusera 3 zile fara vreo 20 de minute de cand plecasem de acolo sa cucerim Mont Blanc-u.
Ce a urmat apoi in cele 3 zile pana am plecat acasa e mai putin important fata de ce reusisem pana atunci. Am lalait-o 2 zile in Chamonix, una in Milano si in a patra avionu ne-a adus fara incidente la Bucuresti.
La final nu vreau decat sa le multumesc prietenilor cu care am fost in expeditie, prietenilor care m-au ajutat cu echipament si cu sfaturi si celor care au fost alaturi de noi de acasa.

Nid d`Aigle
ce a contat

Turele de mai multe zile cu rucsacu in spate de pana atunci
Vointa de a ajunge pe varf
Pregatirea fizica
faptul ca am prins vreme buna din prima zi

ce nu a contat
4 zile in acelasi tricou
20 de euro sa dorm sub masa
Vantul din prima parte a urcarii
Cele 16 kg ale rucsacului
5 euro 1,5 l de apa
Gaura din bocanc facuta de andreea cu coltarii

" nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai." (Abraham Lincoln)

4 comentarii:

Carmen Precup spunea...

Felicitari PA 2008 si la mai mare!

Mihaela Berechet spunea...

Acum ceva anisori cand am fost eu la Chamonix, biletele se luau din bus, asta dac nu aveai un pass de la hotelul unde erai cazat. Dar oricum n-am avut prilejul sa vad niciun controlor...

In alta ordine de idei, foarte tare!!! Felicitari!!!

diana spunea...

Bravo, sunteti buni!!!!

Silviu spunea...

mamaaa Garcea, am citit articolul si am avut senzatia ca am fost si eu cu voi acolo. am trait momentele citind !

Felicitari Vulturilor