una dintre putinele poze facute atunci. cred ca morcovu m-a impiedicat sa fac mai multe
au trecut de atunci cam doua luni, timp in care, cel putin in prima luna m-am gandit macar o data pe zi la ce ar fi putut sa se intample si la ce am facut bine si ce am facut rau in tura respectiva.
cum spuneam, am plecat intr-o sambata dimineata, pe 29 nov parca, impreuna cu Moni in Crai sa facem varfu` Turnu si apoi sa coboram la masina si sa mergem in Plaiu Foii la cheful de 25 de ani al Caraimanului.
am lasat masina la sediul Parcului National si am luat-o catinel, catinel pe Crapatura in sus. cel putin pana in sa n-am intampinat dificultati, zapada fiind moale dar nu intratat de mare incat sa trebuiasca sa inotam. chiar de la inceput vremea parea ca nu e dintre cele preferate de mine, dar duceam dorul unei ture pe munte de prea mult timp ca sa mai tin cont si de asta. in plus exista oricand varianta intorcerii pe acelasi drum, asa ca nu ne-am facut prea multe probleme.
din Saua Crapaturii am uracat pana pe Vf. Turnu fara nici o emotie, desi pe alocuri zapada mai aluneca pe sub picioarele nostre si pe unele zone mai abrupte nu existau cabluri.
pe varf ne-am tras in poza si am facut o mica sedinta pe tema: pe unde coboram? pe Padina Hotarelor nu mai fusesem niciodata iar pe marcaj scria ca e interzis iarna, asa ca am hotarat sa mergem mai departe pe creasta.
marcajul pt Padina Sindrilariei era prins cu o carpa de stalp si arata in directia opusa :) cu toate astea am incercat sa coboram pe acolo dar in afara de semnul de pe stalp, n-am mai gasit nici un alt marcaj in marea de jnepeni printre care trebuia sa fie traseul si din cauza cetii nu vroiam sa balaurim pana gaseam marcajul. asa ca ne-am intors in creasta cu intentia de a mai merge juma de ora dupa care sa coboram pe Padina Popii pe unde stiam traseul.
pe creasta erau deja facute urme de altii care trecusera inaintea noastra pe acolo iar zapada avea cam juma de metru. ne-am luat dupa urme, am pierdut o data traseul prin padure si pana la urma am ajuns in Saua Padinei Inchise.
marcajul care vedea iesind din zapada in mai multe locuri ne-a facut sa nu mai vrem sa urcam pana pe varf si sa mergem pe acolo ca de, tot la Diana ajungem. proasta alegere.
zapada proaspat cazuta, pofta de a te da pe cur la vale si neprevederea au facut ca la un moment dat in timp ce ne credeam echipa de bob a Jamacai, sa ne dam seama ca, de fapt traseul nu era pe acolo. n-aveam chef sa ne intoarcem asa ca am continuat antrenamentul la bob pe cur la vale zicand ca tot tre sa ajungem in padure si de acolo in traseul dintre Diana si Coltii Chliilor.
toate bune si frumoase pana cand la un moment dat s-a terminat valea.
m-am apropiat cu morcov de buza saritorii si mi-am dat seama ca pe picioare nu puteam sa o coboram. avea, cred vreo 4-5 m de perete vertical.
deja coborasem mai mult de jumate din vale si varianta urcarii ei la loc nu prea ne suradea, mai ales ca nu mai era mult pana sa se intunece.
am incercat sa fentam saritoarea pe undeva mai sus insa nu ne-a iesit, asa ca ne-am intors sa vedem ce e de facut.
o scurta sedinta in doi in care am hotarat numa eu, si am scos din rucsaci hamurile si coarda. am sacrificat bucata de cordelina de la pioletul lui Emi si am legat-o strans de radacina unui jneapan, dupa care Moni, cu tot cu morcov, a coborat pe gri-gri pana jos.
urmam eu.
am facut o cruce mare, am rugat jneapanul sa nu se rupa, am trecut coarda prin buacata de cordelina si am strigat la Moni sa ma lase in jos repede pana nu se razgandeste jnepanul. pe la jumatea saritorii simt ca m-am oprit si ma intorc sa vad ce se intampla. Moni da din umeri si imi spune ca s-a terminat coarda :)) fain zic. asta da aventura. data viitoare sa stiu sa iau o coarda mai lunga de 25 m.
pana la urma, cu Moni venind cat de mult a putut catre baza saritorii si cu mine care mi-am intins pana si varfurile degetelor de la picioare, am reusit sa ajung si eu cu bine jos.
am stans coarda, ne-am felicitat pentru cat de iscusiti am fost si ne-am reluat antrenamentul la bob. cu inima stansa insa pt ca eram cu un morcov cat casa, daca mai urma o saritoare si nu o putem trece, ramaneam blocati pe vale.
si bineinteles, valea a inceput sa se ingusteze din ce in ce mai mult si dupa cateva pasaje pe care le-am trecut cu brio, mai pe cur, mai pe burta, am ajuns intr-un loc unde nu mai tinea smecheria.
baniuesc ca vara se poate trece si in pantofi pe acolo daca ai cea mai mica notiune de escalada, insa la vremea nostra, pe sub zapada de doua palme, era o stanca inghetata ca patinoarul din Racadau.
saritoarea nu era asa mare ca cea dinainte si se vedea la baza ei ca se acumulase multa zapada, dar ce era sub zapada aia, cine putea sti? in plus, fiind intre doi pereti de stanca, n-aveai de unde sa te asiguri pt o coborare pe coarda.
ce mult mi-as fi dorit atunci un jnepan ca ala de sus.
singurul lucru bun in toata treba asta era ca mai jos de saritoare se vedea incepand padurea, deci nu mai urmau si alte saritori, sau daca urmau, aveai destui copaci sa te asiguri.
m-a fatait vreun sfert de ora incercad sa gasesc o solutie si la un moment dat am alunecat spre saritoare, am cazut pe burta si, din instinct am lovit cu pioletul in stanca. bafta curata. pioletul s-a agatat de stanca si asa am reusit sa nu-mi continui alunecarea catre buza saritorii.
vazand ca nu e de gluma, m-a ridicat, mi-am pus coltarii mie si lui Moni si am plecat iar in recunoastere.
alta viata cu coltarii. alta incredere. insa pana la urma ne-am dat seama ca bucata de stanca pe care trebuia sa o trecem era mult prea inghetata si abrupta incat sa ne putem ajuta de coltari.
ajunsesem in momentul in care nu mai stiam ce sa fac. o noapte pe vale nu era cel mai bun lucru pe vremea aia si singura solutie era sa sarim.
n-am avut curaj sa-i porpun direct lui Moni solutia asta, asa ca i-am spus ca nu stiu cum o sa o rezolvam si spre surprinderea si marea mea usurare, Moni a spus: "pai,...sarim"
am lasat rucsacul la ea, am facut o cruce mare si m-am intins pe burta, cu picioarele inainte, spre marginea saritorii si am inceput sa-mi dau seama ca nu e dracu chiar asa negru. mai sprijinit in piolet, mai in coltari, am reusit sa ajung cu picioarele pe la o treime din saritoare. de acolo saritura perea ceva banal. doar vreo surpriza neplacuta ascunsa in zapada imi mai dadea de gandit. din fericire n-am avut prea mult timp de gandire ca am si alunecat si m-am intins cat sunt de mare, pe spate in zapada. m-am dat o data peste cap si cand m-am oprit, am vazut ca zapada era pana la brau, si moale pe deasupra. mi s-a luat o piatra de pe inima.
Moni mi-a aruncat rucsacul dupa care a adoptat aceeasi tactica, reusind si ea sa cada fara sa i se intample nimic.
ce sa va mai zic, pana sa intram in padure ne-a apucat noaptea, am gasit o urma prospata de lup, am gasit imediat traseul catre Coltii Chiliilor si ne-am intors la Titirica care ne-a dus direct la chef.
si azi mi se ridica parul pe mine cand ma gandesc la tura aia si ma intreb daca Padina Inchisa i se spune asa pt ca e o vale f geu accesibila? daca da, oare noua de ce nu ne-a trecut prin cap? :))
P.S. o admir si ii multumesc lui Moni pentru atitudinea pe care avut-o, pentru ca nu s-a dat inapoi, nu s-a plans si chiar daca s-a vazut uneori ca ii era frica, s-a comportat cat mai barbateste posibil. mi-e groaza sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca in locul ei ar fi fost cineva care sa fi intrat in panica.
