iar in crai :D

urcarea pe Turnu mi-a adus aminte de concursul din 2007 cand am fost criticat de toata lumea. acu mi-am dat seama ca traseul asta e unul dintre cele mai faine din tara.

se pare ca in ultima vreme Craiu` are ceva de impartit cu mine. sau poate doar mi se pare, cine stie?
in w-end am incercat sa facem o tura de mult propusa: creasta pe zapada. nu prea ne-a iesit. caldura asta din ultima vreme, venita asa deodata a facut ca in multe locuri zapada sa lipseasca cu desavarsire. cu toate astea au fost si portiuni pe unde trebuia sa mergem la distanta unu de altu ca sa nu ne calcam pe frunzele la morcovi.
adevarul e ca asa vreme nu cred ca am prins niciodata in Crai. soare tot timpul, iar vantul a fost plecat de acasa.
asadar, sambata am urcat de la Curmatura, unde dormisem, pe Turnu si apoi pe creasta inspre Ascutit. am revazut Padina Inchisa pe unde am coborat cu Moni in noiembrie si am ras. imi trecusera gandurile negre de dupa tura aia. la Ascutit am facut asa un popas sa mancam si bineinteles ca dupa masa... am bagat si un somn mic, asa era de minunat afara. cand sa plecam cine credeti ca urca de la Curmatura? Lau. venise si el la o tura de-o zi pana la Grind.
bucata de la Ascutit la Grind a fost bestiala. Lau a facut urme tot timpu` asa ca nu a trebuit sa ne chinuim prea tare :P Singura problema era daca nu cumva refugiul de la Grind era ocupat. noi eram cu totii noua oameni care mergeam intr-acolo. in experienta stiam ca mai multi de noua nu e o placere sa dormi intr-un refugiu de ala. asa ca mergeam si speram sa gasim locuri.
pana la urma, desi pe drum am vazut mai multe siluete pe varf, am constatat ca ne facusem probleme degeaba. refugiul era gol.
am mancat ceva dupa care ne-am bagat in saci sa mai punem tara la cale sau cel putin asa am crezut, ca n-a trecut mult timp si am inceput sa cadem unu cate unu. doar marius si iulian au "focarit" pana pe la 22 topind zapada sa avem apa pt a doua zi.
de dimineata ne-am trezit cu o lene... si am inceput sa gasim motive sa nu mai mergem si pe creasta sudica: e mult de mers, nu mai avem destula apa, nu mai ajungem la timp acasa etc. asa ca am pornit la vale spre Grindu de jos si de acolo spre Prapastii inpoi la masini.
bineinteles ca nu ne-am putut abtine sa nu ne dam pe cur la vale, cum facem de obicei. doar ca de data asta putea sa iasa nasol.

a coborat gabi, giani dupa el si uram eu. sus zapada era destul de moale asa ca mi-am dat drumu mai tare, cu viteza iar dupa cativa metri ce sa vezi? se intarise zapada, acolo nu ajunsese soarele la ea. si bineinteles ca nu m-am putut opri la timp si am inceput sa ma invart. mai intai pe o parte, apoi cu fata la vale, la deal, iar la vale, in cur, in cap si tot asa. adrenalina la maxim si morcovi la fel. am apucat sa vad doar niste stanci iesite din zapada si m-am gandit ca e groasa. numa cu capu sa nu dau. am dat cu mainile, ca si acu ma dor coatele. la urmatoarea secventa am vazut o umbra si apoi m-am oprit cu gabi calare pe mine. pffff !!! nu pot sa apreciez "daunele" daca nu ma oprea gabi dar cu siguranta nu mi-ar fi fost usor. de acolo, in vreo 10m se termina zapada si incepeau pietrele.

cateodata, cand te simti mai "muntoman" asa, muntele vine iti mai trage frana, sa te mai potoleasca. iarna asta Craiu mi-a tras-o de doua ori.
ce a urmat apoi, mai putin conteaza, doar ca am refacut echipa de bob a jamaicai si am mai gasit cateva pante mai domoale si cu zapada mai moale pentru antrenament.

mda. incepe dicstractia

decat prin padure, mai palpitant pe stanci

na, ca am ajuns si pe al mai inalt varf din Crai!

casuta noatra...in 2003 impreuna cu Auras am montat acest refugiu in curtea parcului national si apoi a foat adus aici cu elicopterul. mandru de ce-am facut

echipa nationala de bob a Jamaicai
(fara capitan, ca trebuia sa faca poze)

antrenament

el e omu!
dupa ce a reusit sa ma opreasca, a zis: pare rau dar nu am apucat sa-ti fac poze :))

garcea

in clasa a opta eram mare fan Vacanta Mare. pe atunci o caseta video cu ei era o piesa rara pentru Comanesti asa ca atunci cand prindeam cate una, impreuna cu Bogdan ne spargeam de ras la el acas. deh, el avea video si io nu :) in rest casetele audio erau "hrana" obisnuita.
imi aduc aminte si acu cum ma feream de ai mei cand le ascultam, pentru ca limbajul era..., pana intr-o zi cand m-a prins tata. am crezut ca o sa mi le sparga, insa dupa ce a ascultat si el, si i-a placut, nu m-am mai ferit.
sa revin. din patima asta a mea pentru VM, cand Bogdan a auzit ca vreau sa intru la liceul de politie sa ma fac militian, m-a botezat imediat: Garcea :) si asa mi-a ramas.
azi, scotocind prin vechile lucruri am gasit ceva foarte drag mie, ce m-a facut sa scriu si postu asta.
in 97, eram anu doi la liceu in Buzau cand am vazut un afis cu VM, aveau spectacol la casa de cultura. binenteles ca am fost prezent, si pentru ca altfel nu se putea iesi din liceu, eram imbracat in uniforma. dupa ce s-a terminat spectacolul, asa militian imbracat, m-am dus in spatele scenei dupa autografe. nu vreti sa stiti ce moaca a facut adevaratu` Garcea cand m-a vazut :)) si mai ales cand i-au spus pe ce nume vreau autograful.
a fost prima si ultima data cand am dat mana cu idolii mei din adolecenta, cu toate ca apoi am mai fost la multe spectacole de-ale lor, n-am mai reusit sa ajung pana la ei.

costica, costica

de cand ma stiu la chefurile la care m-am hotarat in ultimul moment sa merg, au fost mult mai faine decat cele "abia asteptate".
la fel si sambata seara cand pe la 7 am primit 15 minute de la Shaq sa fiu gata pentru a merge la Campina, la bar la Brosca unde urma sa cante vesnicul tanar Costica.
programul a fost minunat as putea spune, dupa cantece urmand o partida de dans abundent stropita cu bere :D
lume zice ca i-am cam facut de cap, ce-o fi insemnand si asta nu stiu, dar pot sa spun ca m-am simtit minunat. mai putin senzatia de dimineata de la trezire cand parca imi fatase pisica in gura. yahh!!

nu stiu ce desene animate aveai in camera aia de radeai asa, dar oricum .... LA MULTI ANI!!! DOSENA

in sfarsit o poza in care e si romica cu ochii deschisi :P

de luare aminte

ce ma doare capu`...

mandru

23 ianuarie. am facut si eu 18 ani si-o galeata cum ar zice un sofer de raba.
masa, daru si scandalu s-au tinut ca de obicei la Magura, unde impreuna cu Epurika am facut asa o cinste la prieteni, ca de ziua noastra.
insa ce m-a impresionat cel mai mult in anu asta, in afara de cei 35 de oameni care au putut veni la chef, a fost numarul si mai mare de oameni care m-au sunat sa-mi ureze. de una, de alta... sa ma traga de urechi sau sa ma pupe.
cert e ca m-am simtit tare mandru in vinerea aia. imi crescuse inima cat o paine.

cartofi prajiti de Chamonix

in vara, cand am fost pe Mont Blanc, intr-una din zile ne-am oprit la Chamonix la un fast-food unde am mancat cate ceva. Andreea si-a luat o portie de cartofi prajiti care imi cam faceau cu ochiu`, asa ca am intrebat-o sugestiv:
- Bebe, cum is cartofii?
ce credeti ca mi-a raspuns? cu un dram de dezamagire in glas:
- mmm, cam putini! :)))

la vale

maine e ziua ce mare. daca anu trecut pe vremea asta eram mai mult decat mutumit de turele cu placa pe care reusisem sa le fac pana la plecarea in Austria, anu asta m-am dat o singura data, in Poiana, mi-am rupt curu de vreo cateva ori de gheata, asa ca va imaginati in ce stare sunt cand cand ma uit la ghetaru asta.
P.S. cica in ultima vreme a cam nins in Austria. hihihihi!!!

de ziua mea!

deja am ajuns la al doilea post cu aceesi tema de cand m-am hotarat sa-mi fac blog. asa ca:

"de ziua mea imi urez sa fiu sanatos si sa-mi cada din cer doar ce-mi trebuie si nu neaparat ce cred ca vreau, iar voua... ce sa va urez eu voua? acelasi lucru."

incep sa cred din ce in ce mai mult in vorba asta. mai putin cu cazutul din cer. probabil ca daca ar trebui sa lupt pt cea ce-mi trebuie as sti sa pretuiesc altfel lucrurile bune din viata mea. dar pana atunci.....

craiu buclucas

una dintre putinele poze facute atunci. cred ca morcovu m-a impiedicat sa fac mai multe

au trecut de atunci cam doua luni, timp in care, cel putin in prima luna m-am gandit macar o data pe zi la ce ar fi putut sa se intample si la ce am facut bine si ce am facut rau in tura respectiva.
cum spuneam, am plecat intr-o sambata dimineata, pe 29 nov parca, impreuna cu Moni in Crai sa facem varfu` Turnu si apoi sa coboram la masina si sa mergem in Plaiu Foii la cheful de 25 de ani al Caraimanului.
am lasat masina la sediul Parcului National si am luat-o catinel, catinel pe Crapatura in sus. cel putin pana in sa n-am intampinat dificultati, zapada fiind moale dar nu intratat de mare incat sa trebuiasca sa inotam. chiar de la inceput vremea parea ca nu e dintre cele preferate de mine, dar duceam dorul unei ture pe munte de prea mult timp ca sa mai tin cont si de asta. in plus exista oricand varianta intorcerii pe acelasi drum, asa ca nu ne-am facut prea multe probleme.
din Saua Crapaturii am uracat pana pe Vf. Turnu fara nici o emotie, desi pe alocuri zapada mai aluneca pe sub picioarele nostre si pe unele zone mai abrupte nu existau cabluri.
pe varf ne-am tras in poza si am facut o mica sedinta pe tema: pe unde coboram? pe Padina Hotarelor nu mai fusesem niciodata iar pe marcaj scria ca e interzis iarna, asa ca am hotarat sa mergem mai departe pe creasta.
marcajul pt Padina Sindrilariei era prins cu o carpa de stalp si arata in directia opusa :) cu toate astea am incercat sa coboram pe acolo dar in afara de semnul de pe stalp, n-am mai gasit nici un alt marcaj in marea de jnepeni printre care trebuia sa fie traseul si din cauza cetii nu vroiam sa balaurim pana gaseam marcajul. asa ca ne-am intors in creasta cu intentia de a mai merge juma de ora dupa care sa coboram pe Padina Popii pe unde stiam traseul.
pe creasta erau deja facute urme de altii care trecusera inaintea noastra pe acolo iar zapada avea cam juma de metru. ne-am luat dupa urme, am pierdut o data traseul prin padure si pana la urma am ajuns in Saua Padinei Inchise.
marcajul care vedea iesind din zapada in mai multe locuri ne-a facut sa nu mai vrem sa urcam pana pe varf si sa mergem pe acolo ca de, tot la Diana ajungem. proasta alegere.
zapada proaspat cazuta, pofta de a te da pe cur la vale si neprevederea au facut ca la un moment dat in timp ce ne credeam echipa de bob a Jamacai, sa ne dam seama ca, de fapt traseul nu era pe acolo. n-aveam chef sa ne intoarcem asa ca am continuat antrenamentul la bob pe cur la vale zicand ca tot tre sa ajungem in padure si de acolo in traseul dintre Diana si Coltii Chliilor.
toate bune si frumoase pana cand la un moment dat s-a terminat valea.
m-am apropiat cu morcov de buza saritorii si mi-am dat seama ca pe picioare nu puteam sa o coboram. avea, cred vreo 4-5 m de perete vertical.
deja coborasem mai mult de jumate din vale si varianta urcarii ei la loc nu prea ne suradea, mai ales ca nu mai era mult pana sa se intunece.
am incercat sa fentam saritoarea pe undeva mai sus insa nu ne-a iesit, asa ca ne-am intors sa vedem ce e de facut.
o scurta sedinta in doi in care am hotarat numa eu, si am scos din rucsaci hamurile si coarda. am sacrificat bucata de cordelina de la pioletul lui Emi si am legat-o strans de radacina unui jneapan, dupa care Moni, cu tot cu morcov, a coborat pe gri-gri pana jos.
urmam eu.
am facut o cruce mare, am rugat jneapanul sa nu se rupa, am trecut coarda prin buacata de cordelina si am strigat la Moni sa ma lase in jos repede pana nu se razgandeste jnepanul. pe la jumatea saritorii simt ca m-am oprit si ma intorc sa vad ce se intampla. Moni da din umeri si imi spune ca s-a terminat coarda :)) fain zic. asta da aventura. data viitoare sa stiu sa iau o coarda mai lunga de 25 m.
pana la urma, cu Moni venind cat de mult a putut catre baza saritorii si cu mine care mi-am intins pana si varfurile degetelor de la picioare, am reusit sa ajung si eu cu bine jos.
am stans coarda, ne-am felicitat pentru cat de iscusiti am fost si ne-am reluat antrenamentul la bob. cu inima stansa insa pt ca eram cu un morcov cat casa, daca mai urma o saritoare si nu o putem trece, ramaneam blocati pe vale.
si bineinteles, valea a inceput sa se ingusteze din ce in ce mai mult si dupa cateva pasaje pe care le-am trecut cu brio, mai pe cur, mai pe burta, am ajuns intr-un loc unde nu mai tinea smecheria.
baniuesc ca vara se poate trece si in pantofi pe acolo daca ai cea mai mica notiune de escalada, insa la vremea nostra, pe sub zapada de doua palme, era o stanca inghetata ca patinoarul din Racadau.
saritoarea nu era asa mare ca cea dinainte si se vedea la baza ei ca se acumulase multa zapada, dar ce era sub zapada aia, cine putea sti? in plus, fiind intre doi pereti de stanca, n-aveai de unde sa te asiguri pt o coborare pe coarda.
ce mult mi-as fi dorit atunci un jnepan ca ala de sus.
singurul lucru bun in toata treba asta era ca mai jos de saritoare se vedea incepand padurea, deci nu mai urmau si alte saritori, sau daca urmau, aveai destui copaci sa te asiguri.
m-a fatait vreun sfert de ora incercad sa gasesc o solutie si la un moment dat am alunecat spre saritoare, am cazut pe burta si, din instinct am lovit cu pioletul in stanca. bafta curata. pioletul s-a agatat de stanca si asa am reusit sa nu-mi continui alunecarea catre buza saritorii.
vazand ca nu e de gluma, m-a ridicat, mi-am pus coltarii mie si lui Moni si am plecat iar in recunoastere.
alta viata cu coltarii. alta incredere. insa pana la urma ne-am dat seama ca bucata de stanca pe care trebuia sa o trecem era mult prea inghetata si abrupta incat sa ne putem ajuta de coltari.
ajunsesem in momentul in care nu mai stiam ce sa fac. o noapte pe vale nu era cel mai bun lucru pe vremea aia si singura solutie era sa sarim.
n-am avut curaj sa-i porpun direct lui Moni solutia asta, asa ca i-am spus ca nu stiu cum o sa o rezolvam si spre surprinderea si marea mea usurare, Moni a spus: "pai,...sarim"
am lasat rucsacul la ea, am facut o cruce mare si m-am intins pe burta, cu picioarele inainte, spre marginea saritorii si am inceput sa-mi dau seama ca nu e dracu chiar asa negru. mai sprijinit in piolet, mai in coltari, am reusit sa ajung cu picioarele pe la o treime din saritoare. de acolo saritura perea ceva banal. doar vreo surpriza neplacuta ascunsa in zapada imi mai dadea de gandit. din fericire n-am avut prea mult timp de gandire ca am si alunecat si m-am intins cat sunt de mare, pe spate in zapada. m-am dat o data peste cap si cand m-am oprit, am vazut ca zapada era pana la brau, si moale pe deasupra. mi s-a luat o piatra de pe inima.
Moni mi-a aruncat rucsacul dupa care a adoptat aceeasi tactica, reusind si ea sa cada fara sa i se intample nimic.
ce sa va mai zic, pana sa intram in padure ne-a apucat noaptea, am gasit o urma prospata de lup, am gasit imediat traseul catre Coltii Chiliilor si ne-am intors la Titirica care ne-a dus direct la chef.
si azi mi se ridica parul pe mine cand ma gandesc la tura aia si ma intreb daca Padina Inchisa i se spune asa pt ca e o vale f geu accesibila? daca da, oare noua de ce nu ne-a trecut prin cap? :))
P.S. o admir si ii multumesc lui Moni pentru atitudinea pe care avut-o, pentru ca nu s-a dat inapoi, nu s-a plans si chiar daca s-a vazut uneori ca ii era frica, s-a comportat cat mai barbateste posibil. mi-e groaza sa ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca in locul ei ar fi fost cineva care sa fi intrat in panica.

radeti cu mine

de azi la http://crampelaburta.blogspot.com va invit sa radeti cu mine :))))

de aducere aminte - Cheia 2008

"cei mai frumosi" (citat din Epu)

hai noroc!!!

party

campionii, campionii...

si locu III e bun

petrecere cu negri

poza speciala pt. Vali Elefterie

mereu tanar

dupa nevoie!